Prezența proteinelor în urină, numită proteinurie, nu indică automat o boală de rinichi. Interpretarea rezultatului depinde în primul rând de valoare și de contextul în care a apărut. Un nivel scăzut este considerat normal, iar la tineri poate exista o creștere ușoară după exerciții fizice intense, fără legătură cu o afecțiune.
Este important de știut că nu orice modificare persistă. Există forme tranzitorii de proteinurie, asociate unor cauze non-renale, care nu durează mai mult de două săptămâni. De aceea, un rezultat izolat nu trebuie interpretat separat de ce s-a întâmplat înaintea analizei. Aproximativ 3% dintre oameni au un nivel ridicat al proteinelor urinare fără o disfuncționalitate fiziologică, ceea ce arată că analiza trebuie pusă în relație cu tabloul general.
Printre cauzele non-renale menționate pentru o creștere temporară se află alimentația bogată în proteine, deshidratarea, reacțiile alergice, stresul prelungit, infecțiile, febra de lungă durată, înfometarea, leziunile, insuficiența cardiacă congestivă, hipertiroidia, preeclampsia și intoxicațiile. Tot în această categorie intră și un exemplu clar: proteinuria ușoară, sub 1 g/zi, este specifică alcoolicilor și poate reveni la normal după renunțarea la alcool, potrivit datelor citate de Lyla.
Valorile mari schimbă însă semnificația rezultatului. O proteinurie de peste 3500 mg/24h indică sindrom nefrotic. În comparație, proteinuria tubulară este de obicei sub 1,5 g/zi și este caracterizată prin eliminarea unor proteine cu greutate moleculară mică, cum sunt alfa și beta-microglobulinele, lanțurile ușoare libere, proteina transportoare a retinolului și lizozimul. Determinarea proteinelor din urina colectată 24 de ore este recomandată în cazul sindromului nefrotic sau al afecțiunilor inflamatorii renale.
Recoltarea corectă a urinei din 24 de ore este esențială pentru un rezultat valid. Pacientul urinează la ora 7 dimineața și nu păstrează prima urină. Apoi, colectează toate emisiunile urinare până la ora 7 dimineața în ziua următoare, inclusiv. Din întreaga cantitate se păstrează 100 mL într-un pahar de plastic de unică folosință, iar proba trebuie menținută la 2-8°C. Stabilitatea urinei recoltate este de 1 zi la temperatura camerei, 7 zile la 2-8°C și 1 lună la -20°C.
Mai există și o limită tehnică relevantă: limita de detecție pentru proteine urinare este de 40 mg/L, adică 4 mg/dL sau 0,04 g/L. Sub acest prag, interpretarea ține de sensibilitatea metodei de laborator.
În mod obișnuit, proteinele urinare sunt alcătuite o treime din albumină, iar restul din globuline plasmatice și glicoproteina Tamm-Horsfall. Proteinele cu greutate moleculară mică, cum este insulina, sunt filtrate glomerular în cantitate mare, iar cele cu greutate moleculară intermediară, cum sunt transferina și albumina, sunt filtrate în cantități mici. Cele mai multe sunt apoi reabsorbite la nivelul tubilor renali. De aceea, un nivel crescut poate fi depistat chiar înainte de apariția simptomelor, pentru că nu toți pacienții dezvoltă semne clinice de la început.
