Frica care apare atunci când partenerul se retrage, răspunde mai greu sau pare mai rece poate părea, la prima vedere, o nesiguranță obișnuită. Explicația este însă mai precisă atunci când la mijloc este rana de abandon. Aceasta nu înseamnă neapărat absența fizică a unui părinte, ci faptul că, în copilărie, copilul s-a simțit singur cu emoțiile și nevoile sale, chiar și în prezența adultului.
Spre deosebire de teama trecătoare de a pierde pe cineva, rana de abandon vine cu o frică intensă de a fi părăsit și cu o nevoie constantă de confirmări. La vârsta adultă, acest tipar se poate manifesta prin gelozie, dificultăți de încredere, frica de singurătate și tendința de a rămâne agățată de relații, inclusiv de cele toxice.
În relațiile de zi cu zi, manifestările nu sunt întotdeauna evidente. Uneori, ele înseamnă nevoia repetată de dovezi că ești iubită, aleasă și importantă. Persoanele care poartă această rană dezvoltă o „foame de prezență”, caută garanții că nu vor fi părăsite și pot ajunge, fără intenție, la un comportament sufocant în cuplu. În spatele acestui comportament stă aceeași teamă: să nu rămână singure.
Cristina Nica, psihoterapeut sistemic de copil, cuplu și familie, formator și consilier pentru dezvoltare personală, explică acest mecanism prin felul în care copilul traduce lipsa de răspuns emoțional din partea adultului. Potrivit Lyla, mesajul interior care se formează poate fi: „Nu ești suficient de important pentru a rămâne.” Din acest punct apar adesea și gândurile care se reactivează mai târziu în relațiile adulte.
Nu este vorba despre faptul că persoana ar cere prea mult, ci despre încercarea de a liniști o teamă veche. Ea se activează rapid atunci când apare senzația de distanță, răceală sau impredictibilitate. În astfel de momente, pot apărea gânduri precum: „O să plece. O să mă lase. O să rămân singur.”
Vindecarea rănii de abandon nu începe prin a forța relația să ofere și mai multe garanții. Primul pas este învățarea prezenței față de propria persoană. Direcția indicată pentru această rană este construirea propriei siguranțe emoționale, fără dependență completă de ceilalți pentru liniște.
Întrebările utile merg spre ceea ce se activează în interior, nu spre vină. Atunci când apare teama, atenția se mută de la gestul celuilalt la reacția personală. Reperele propuse sunt clare: „Când am simțit că am fost lăsat singur? Ce parte din mine cere cu disperare prezența celuilalt? Cum pot fi acolo pentru mine, chiar și când ceilalți nu sunt?”
