Dincolo de sălile de operație și precizia bisturiului, viața profesorului Irinel Popescu, unul dintre cei mai mari medici pe care i-a avut România, ascunde o pasiune mistuitoare pentru sport. V-ați gândit vreodată cum se leagă tactica de pe gazon cu o intervenție chirurgicală care poate dura și 12 ore? Răspunsul stă ascuns în amintirile copilăriei sale.
Rădăcinile unei pasiuni
Totul pornește din orașul natal, Filiași. Pentru renumitul medic, amintirile de atunci au miros de iarbă proaspăt tăiată și ecoul unui difuzor vechi de la stadion. Acolo, sportul nu era doar o activitate, ci un mod de viață, o parte integrantă a culturii locale. Iar această atmosferă l-a format fundamental.
„Discuția pe care mi-ați propus-o de aici începe, de la Filiași, și cred că depășește, clar limitele sportului ca atare. Se încadrează într-o anumită cultură: cultura comunității în care am trăit, în care m-am format și din care sportul făcea parte… Nu numai că făcea parte, era o parte importantă. Deci, aș încadra o discuție despre sport în discuția despre comunitatea din acest oraș”, mărturisește profesorul Irinel Popescu.
Filiași, un târg plin de viață
Imaginea acelui loc este încă vie în memoria sa, chiar dacă timpul a schimbat multe. „Când m-am născut eu, era comuna Filiași. Un târg, până la urmă. Acum s-a mărit numărul autovehiculelor, populația acestui orășel a crescut…”, explică medicul. Chiar dacă nu mai are proprietăți acolo, legătura sufletească a rămas intactă.
Și nu e doar o legătură de fațadă.
„Nu mai am nimic în Filiași, nici casa părintească, dar mai merg din când în când. Am rămas, clar legat de comunitatea locală, de spitalul din Filiași, de primărie și de conducerea ei.”
Sportul, o religie locală
Cum vine asta, ca un întreg oraș să respire fotbal? Ei bine, în Filiașiul acelor ani, sportul era o preocupare centrală, mai ales pentru bărbați. Oamenii trăiau pentru meciuri și comentarii, iar discuțiile despre fotbal erau la ordinea zilei. Potrivit Dolcesport, fenomenul depășea cu mult simpla vizionare a unui meci.
„Sportul era o ocupație principală și la nivelul a ceea ce se cheamă, cu un termen care nu-mi displace, până la urmă, chibiți. Oamenii citeau „Sportul”, comentau. Asta era una dintre ocupațiile majore ale comunității locale, clar în rândul bărbaților în primul rând”, își amintește medicul. Ba chiar, implicarea era atât de mare, încât casa părintească a devenit un centru nevralgic al mișcării sportive.
„Și la noi în casă, în camera de la stradă, era sediul UCFS-ului (Uniunea de Cultură Fizică și Sport). Acolo, mai întâi, se juca șah și table. De aici am căpătat pasiunea față de șah, pe care am dezvoltat-o ceva mai târziu, până la un punct.”
Iar amintirile continuă să curgă, pictând o imagine a unei Românii de altădată, unde pasiunea dicta ritmul vieții. „Amintirile mele încep cam de prin 1960, când ave}…”, încheie medicul, lăsând povestea să plutească în aer.
