Felul în care te vezi în oglindă nu ține doar de aspectul fizic. Cristina Nica, psihoterapeut sistemic de copil, cuplu și familie, formator și consilier pentru dezvoltare personală, explică faptul că imaginea corporală este strâns legată de identitatea personală și se formează din experiențe vechi, în special din copilărie și adolescență. Mai târziu, la maturitate, toate acestea se pot transforma într-o voce interioară care comentează permanent ceea ce vezi la tine.
Asta înseamnă că atunci când apar în minte etichete precum „prea slabă”, „prea grasă”, „nu ești feminină” sau „nu ești suficient de atrăgătoare”, de multe ori nu corpul este cel care vorbește, ci modul în care ai fost învățată să îl privești. Partea importantă este că, dacă imaginea corporală se învață, ea poate fi și schimbată, nu prin perfecțiune, ci prin mai multă blândețe față de tine.
Pentru multe femei, problema devine foarte concretă atunci când relația cu propriul corp ajunge să se reducă la controlul greutății, al alimentației sau al aspectului fizic. În astfel de situații, corpul este tratat ca un proiect care nu se termină niciodată, iar asta poate aduce presiune, anxietate și epuizare emoțională. Privit însă ca un spațiu de locuit, nu ca o problemă de rezolvat, corpul poate fi asociat cu mai mult calm, mai puțină rușine și o percepție de sine mai sănătoasă.
În copilărie, identitatea este foarte permeabilă, iar mesajele despre corp sunt absorbite fără filtru. Observațiile repetate despre greutate, feminitate, atractivitate sau cât de „sportiv” este un copil ajung să se lipească de identitate. În adolescență, aceste filtre se întăresc sub influența comparațiilor sociale și a standardelor estetice. Potrivit Lyla, Cristina Nica spune că, la maturitate, această legătură dintre corp și identitate devine o voce interioară care interpretează emoțional fiecare detaliu. „Imaginea corporală nu este niciodată doar despre corp; este despre felul în care ne-am învățat să ne privim, despre câtă libertate ne permitem, despre câtă blândețe ne oferim, despre cât de mult ne-am lăsat modelați de privirile altora.”
Dacă te surprinzi criticându-te automat într-o cabină de probă, într-o fotografie sau dimineața înainte să pleci de acasă, întrebarea utilă nu este „ce mai trebuie să schimb la mine?”, ci „a cui este vocea asta pe care o aud?” Psihoterapeutul explică și de ce multe femei adulte se agață de controlul greutății, al mâncării sau al aspectului fizic. Pentru mulți oameni, aceasta devine o strategie de a recâștiga controlul într-o viață percepută ca imprevizibilă.
În același timp, corpul nu este doar un obiect care trebuie modelat. El arată și oboseala, stresul, anxietatea, traumele, pierderile, schimbările hormonale și trecerea timpului. Uneori tocmai acest adevăr doare. „Corpul nu poate fi mințit. El spune adevărul chiar și atunci când noi încercăm să-l ascundem.” De aceea, o schimbare corporală nu trebuie citită automat ca un eșec. Poate fi, pur și simplu, informație.
Ideea centrală este că o relație sănătoasă cu corpul nu începe prin schimbarea aspectului fizic, ci prin schimbarea felului în care îl privești. Asta poate însemna să înlocuiești critica cu curiozitatea, rușinea cu blândețea și comparația cu prezența. Un pas practic poate fi să observi primul gând automat când te uiți în oglindă, fără să îl alimentezi, și să schimbi întrebarea „ce nu e bine?” cu „ce încearcă corpul meu să-mi spună?”
Când apare comparația cu alte femei, este util să îți amintești că standardele culturale și privirile altora nu spun adevărul despre corpul tău. Iar în zilele în care nu îți place cum arăți, accentul poate fi mutat de la iubire la respect. „O relație sănătoasă cu corpul nu înseamnă să-l iubim necondiționat, ci să-l respectăm. Să-l ascultăm. Să-l locuim. Să-l tratăm ca pe o parte din identitatea noastră, nu ca pe o problemă de rezolvat. Înseamnă să ne permitem să fim oameni, nu idealuri estetice.”
Pentru părinți, mesajele mici contează enorm. Etichetele aparent banale pot deveni felul în care un copil se va vedea ani la rând. De aceea, ajută să fie evitate formulările critice de tipul „ești prea” și să nu fie transformat corpul într-un criteriu de valoare personală. Presiunea socială nu dispare, dar îi poate fi slăbită vocea atunci când nu mai confunzi valoarea personală cu aspectul.
